Duminica am fost la teatru. Incep cum s-ar zice dupa colt, pentru ca nu despre teatru e vorba :) ci despre expozitia de pictura din holul salii de teatru. Doua doamne expun picturi facute “pe loc” cum s-ar zice in cursul plimbarii lor prin Canada si Caraibe.
Multa culoare, peretii de nuante indecise zimbesc printre ramele tablourilor – e o expozitie frumoasa.
Un tablou insa mi-a ramas in minte si din pacate era cumparat. Un tablou mic, lung si subtire ca o eticheta mai maricica, asezat cuminte intr-o rama neutra isi arata timid culorile fine in nuante de gri si lumina. Un peisaj al marii intr-o zi usor innorata sau poate pur si simplu undeva catre seara, plaja goala, apa alba-gri, densa, luminoasa - un veritabil receptacul de energie linistita, bine strunita iar pe mal doua siluete mititele, negre, abia schitate – un copil si un adult. Titlul “Viens voir papa!” (Vino sa vezi tata!). Mi-e greu sa pun punctul pe i si sa spun exact ce anume m-a retinut linga acest tablou, poate culorile sale ca o respiratie calma, poate cele doua siluete in miscare, poate lumina ce vine din aceasta pictura aparent atit de simpla sau poate pur simplu titlul care anima si da viata, care face ca dintr-o data tabloul sa dispara si sa ramina numai marea la inserat, valurile marunte, nisipul racoros si jocul unui copil care descopera comori de alge si cochilii pe malul apei, descoperiri care trebuie neaparat dar neaparat impartasite neintirziat cu entuziasm si sinceritate; “Viens voir papa!”
Evident, iar nu am avut la mine aparatul foto!
